Piatră. Case tradiționale din nordul Olteniei

Album nominalizat la Gala Bunului de Tipar, 2013, la secțiunea Carte ilustrată și la Gala Societății Civile.

Piatră. Acest al doilea album al seriei vine atât de repede după Lemn. Biserici din nordul Olteniei (2010) din aceeași constatare și mai ales disperare a unor călători ce caută fire de identitate acolo unde veșnicia pare să se fi născut. Casele dispar, sunt măcinate de același spirit de uniformizare început cu mai mult de o jumătate de secol în urmă, când satul era menit să ajungă din urmă orașul. Casa veche trebuia să lase loc casei omului nou. Corespondentul zilelor noastre este isteria gospodărească venită să șteargă orice urmă de praf istoric, de obiect bătrânesc ori devastarea, ruinarea piatră cu piatră, cărămidă cu cărămidă a ceea ce se numește uneori monument de patrimoniu național.

Respectul. Proverbialul geniu al țăranului român există doar în discursurile lemnoase ocazionate de diverse evocări publice pline de poncife despre țară, nația care a ținut piept tuturor vicisitudinilor și dușmanilor din țară și din afară. În fapt, experiența din teren nu îți arată decât infim materializarea acestei reverențe declamative. Practic, același ins dispus să vorbească ore în șir despre măreața națiune și despre ce a lăsat ea moștenire pune pe foc, cu aceeași lejeritate, tot ce au lăsat în urmă tații, mamele, bunicii ori, mai rar, străbunicii.

În altă rânduială a vieții, cumva, această trecere a caselor nu este decât firească. Odăile și vatra deschisă, foișorul și prispa largă nu mai corespund unui confort contemporan căutat bezmetic. Hogeacul nu poate concura cu hota, varul cu lavabila, linul cu găleata, ori soba oarbă cu centrala.

 

Terenul. Apoi, e privirea oamenilor ce cade asupra acestor stafii din alte timpuri. Dacă își mai țin în curte casa bătrânească, o țin doar pentru a vedea ce au de depășit prin ridicarea uneia noi. Fără exagerare, ci doar culese din satele cutreierate, vorbele cu care încă proprietarii de case vechi le consideră nu depășesc orizontul unui trecut incomod, în sensul confortului, al unei evocări a grelei vieți pe care au dus-o strămoșii, al mirării că se putea trăi așa de sărac pe vremuri, fără apă curentă, calorifer și aer condiționat. De fapt, această lume veche este asociată sărăciei și orice construcție nouă care nu mai folosește piatra, lemnul ori scoarțele și blidele înseamnă progres, înseamnă alt statut, înseamnă, în definitiv, bunăstare. Nu contează că vechea casă cu ziduri groase ținea aerul cald iarna și răcoarea vara, că era un monument de o mirabilă funcționalitate și locuire firească. Ca și cum întotdeauna noul e mai bun decât vechiul. Însă, de multe ori, această sărăcie este salvatoare, căci, în lipsa sfanțului, nimic vechi nu a mai fost stricat pentru a lăsa loc bolțarului, cimentului și azbocimentului. Firește, salutar din punctul de vedere străin gospodarului.

Literatura de specialitate amintește frecvent sărăcia țăranului român atunci când tratează aspectul caselor și al mijloacelor gospodărești tradiționale. Fără îndoială că ea a existat, așa cum există în orice vreme și în orice loc, însă, privind de la înălțimea timpului prezent și a progresului asociat, nuanța deloc implacabilă a puținătății mijloacelor străbunilor are o latură pozitivă. Se construia durabil, cum am spune astăzi, cu un maximum de eficiență energetică, cu o funcționalitate pe care o reinventăm, cu materiale naturale ce țineau de firescul vieții de aici. Bordeiul, azi cuvânt asociat sărăciei, uimește, chiar și dincolo de viziunea edulcorată a muzeului, prin funcționalitatea lui, prin găselnița acestei locuințe care folosea principii ce astăzi sunt asociate înaltei tehnologii.

Patrimoniul. Pe cât de familiar este termenul pentru specialiști sau pentru funcționarii culturali pe atât de abstract și fără conținut devine pentru cel care are în gospodărie o casă ori un acaret clasat. Este o noțiune/obiect care îl încurcă mai mult decât îl ajută. O casă cu care nu știe ce să facă, pe care nu o poate nici dărâma nici modifica, pentru care așteaptă eternul ajutor de la Stat. O casă în care nu vede decât o povară. O casă care poate dispărea într-o noapte de pe listă.

Comparând repertoriile de monumente din județele Gorj și Vâlcea cu existența însăși a satelor și orașelor, e greu să nu te întrebi ce criterii au stat la baza alcătuirii tezaurului național. Dincolo de starea mizeră pe care o arată multe dintre aceste monumente, constați că sunt alte case alături care ar fi mai îndreptățite să stea pe această listă, ori că pe altele pământul nu le mai ține, chiar dacă în scripte le găsești indicativul. Pe unele nici nu le afli, căci nici satul, nici indicatorul nu te pot conduce la ele. E doar o listă tristă a identității naționale. De cele mai multe ori.

Albumul. Chiar dacă cele mai multe dintre casele din acest album sunt fie de lemn, paiantă, cărămidă și mai puțin din materialul ce dă titlul, am ales piatra ca element propriu casei, nu dominant, ci fundamental: piatra temeliei. Dacă ar fi fost să facem un album numai cu casele din inventarul național, ar fi rezultat o antologie despre ruine. Ne-au salvat casele neclasate, încă locuite sau aproape părăsite, dar păstrătoare de obiecte, vetre cu corlată ori de acareturi. Iar din cele clasate doar muzeele închise sau cele în aer liber ne-au arătat o poză fără viață de istorie locală, un fragment al unei lumi din care, în final, doar atât va mai rămâne. Cu mâhnire am regăsit culele din Gorj, de care ne leagă anteriorul album (Cule. Case boierești fortificate din România, igloo 2006), în stare și mai avansată de stricăciune decât le-am lăsat în urmă cu șase ani. Ani de ploi, de ruinare, de nepăsare.

Am pornit la drum prin aceeași Oltenie împânzită de biserici de lemn, am cotrobăit și alte sate decât cele văzute anterior, ne-am rătăcit, am aflat și ne-am legat și mai profund cu plaiurile și coclaurii. Am găsit case care stau unele lângă alte nu în baza unei clasificări riguroase, case cu odaie și vatră lângă case cu pivniță de piatră și odăi la etaj. Conace și cule răspândite în trupul satului sau în hotarul lui. Cu toatele într-o proximitate organică, tulburată profund, dacă nu decisiv, de noul sat-de-oraș. Cel care aduce mândria și betonul laolaltă, peveceul și culoarea stridentă. Am încercat să nu evităm omul în fotografie și nici locuirea lui, cu frumosul și curatul său, cu dezordinea și înghesuiala casei și a ogrăzii. Toate acestea alăturate casei idealizate din muzeu.

A rezultat o arhivă destul de consistentă, dar necuprinzătoare, în care casele au fost așezate pe numere și după numele proprietarilor, am adunat povești și tristeți, am mâncat multe dude, albe, negre, mov și maronii, căci dacă bisericile de lemn le zăream în spatele pâlcului de brazi, pe case le-am găsit statornic sub umbra duzilor și am decis că detaliul ne va fi din nou îndrumar prin locuințele și gospodăriile oltenești. Toate drumurile și satele ne-au arătat aievea coerența acestei vechi lumi, simbioza dintre lemn și piatră, dintre casă și biserică, și nicidecum gâlceava dintre ele. Luate de sub cușma de șiță a casei sau a bisericii, cu greu poți spune de unde provine un stâlp, o cornișă ori o cosoroabă. Iar umbrele ce le poartă nu recompun decât un alt fel de arhitectură, efemeră.

N.B. Pentru coerența seriei, am păstrat aceeași structură axată pe două mari secțiuni În afară și Înăuntru, precum și capitolul Pocite, surpate, părăsite care pare că va fi nelipsit și din cel de-al treilea volum al seriei Zid. Ctitorii mărunte din nordul Olteniei.

Am păstrat, de asemenea, convenția anterioară de identificare a localităților din cele două județe prin culori diferite, pentru a nu îngreuna textul. Datarea caselor lipsește în majoritatea cazurilor din teren, dar și la casele aflate în muzeele etnografice în aer liber.

Confession. This is the second album of the series, coming out so soon after Wood. Churches of Northern Oltenia (2010), stemming out of the same desperate observations of the travellers looking for traces of identity in a place where perpetuity seems to have been born. Houses disappear, grinded down by the same effort of uniformisation, which started more than half a century ago, when the rural was supposed to catch up with urbanisation. The old house was to make way for the New Man’s house. This corresponds today to the household hysteria oriented towards erasing every trace of what is old, historic, or destruction, stone by stone, brick by brick of what is sometimes historical monument building.

 

 

 

The Respect. The proverbial Romanian peasant genius exists only in the grandiose and pompous and stiff speeches with the occasion of various public elocutions, all talking about the country, the nation and the peasant having faced all hardships and enemies from within and outside the country. In reality, field trips have shown all these reverent declamations to be only infimately materialised. Practically, same person able to talk for hours about the great nation and what its inheritance my be, would just as easily be willing to burn down whatever is left from parents and grand parent, and more rarely great grand parents. Judging from another point of view, this dating of the houses is only natural. The small rooms and open fire, the look out and the wide stoop do not satisfy the need for the so cherished contemporary comfort. The chimneybreast cannot compete against the extractor hood, nor can lime compete against the wipeable paint, the hogshead against the wine press, or the stove against central heating.

The land. Well, it is people looking at ghosts from other times. If they keep the old house in their yard, it’s only to remember what they left behind after building the new one. Without exaggeration, from what we found in the field, the words used by he owner of old houses used to describe these are still limited to the narrow horizon of an inconvenient past, lacking in comfort, evoking the hardships of life of the fore fathers, in complete awe of how it was possible to live in such poverty, without running water, radiators and air conditioning. In fact, the old world is associated with poverty, therefore, anything new, which has nothing to do with the more traditional stone, timber, covers and pots, means progress, is associated with a new status quo, ultimately with well fare. It did not mater that the old house with its thick walls would keep the warmth in during winter and the heat out in summer, and that it ultimately was a monument of utter functionality and natural living. As if new is always better than the old. Poverty comes with some advantages, nevertheless, as without the penny, none of the old is being destroyed to leave room for block work, cement and azbocement. This obviously not being the point of view of the owner.

 

All the literature in the field frequently reminds us of the poverty associated with the Romanian rural class, when discussing the aspects of dwellings and the traditional household means. Nobody doubts the reality of that poverty, as it is the case for any place or time in history, though judging from the high point of today, this distinctive implacable nuance of lack of means has a positive side. The building was a sustainable process, as we would call it today, with a maximum of energy efficiency, with a functionality that we are trying to reinvent today, with the natural local materials of the normal daily life. The earth house, a phrase associated today with extreme poverty, still amazes beyond the pompous museum description, with its functionality and innovation of a dwelling using principles associated today with high technologies.

The Heritage. As familiar as this term can be to researchers and cultural civil servants, the more abstract and void of meaning it becomes to someone who owns a listed building or objet. It s a term which rather complicates the situation. It is a building they have no idea what to do with, which cannot be destroyed or modified, and for which they await he much coveted state support. It is a problematic building, which can disappear off the list over night.

 

It’s hard not to question the criteria used in making the national inventory of buildings, when comparing the lists in Gorj and Valcea with the reality in the field. Beyond the reality of their decrepit state, comes the realisation that there are many other buildings that should be on such a list, or that many have disappeared from the face of the earth, even though the last still suggests they exist. Some of them are difficult to locate, as there are no roads or signs for them. It is a sad list of or national identity. Most of the times.

The Book. Even though most of the houses in this book are made in timber, earth, brick, and less of the material suggested by the title, we chose the stone as a material representative for the house, even though not dominant, but fundamentally proper: the foundation stone.

If we were to make a book showing only the listed buildings, the result would have been an anthology of ruins. All the unlisted buildings saved us, whether abandoned or sill inhabited, but still retaining some features, hearths with hoods and out buildings. Of all the listed ones, the museums alone and the closed ones were painting a lifeless image of local history, like a fragment of a world destined to leave behind only very little. Sadly, having revisited the Kula houses of Gorj, subject of our previous book, in an advanced state of ruin, more so than we have known them to be six years ago. Years of ruin, rain and recklessness.

 

We started our journey through the same old Oltenia, over crowded with wooden churches, rummaging through even more villages we got lost and got attached more intimately to the places and corners of the countryside. We found houses placed randomly next to each other, houses with guest rooms and hearths next to houses with stone cellars and rooms upstairs. Manors and kulas spread all other way to the village limits, in an organic order of proximity, deeply and decisively disturbed by the new type or urbanized village, bringing proudly forth the concrete, the PVC and the strident colours. We tried not to avoid immortalizing the human element in our photographs, together with the marks of habitation, the beauty and the neatness, the mess and clutter, both inside and outside the house. All these along side with the idealized museum houses.

The result is a consistent but not exhaustive archive, in which houses are in order of numbers and names of owners. We gathered stories filled with sadness, and we ate a lot of mulberries of different kinds, because it is well known that while the wooden churches can always be found beyond a row of fir trees, the houses are invariably placed in the shadow of mulberry trees, which is why we decided this would be our new guideline in finding houses and farms of Oltenia. All the routes and settlements have shown us a very coherent old world, a living symbiosis of timber and stone, of house and church, never in conflict with each other whatsoever. Taken from under the shingle roof of a house or a church, you can never really be sure of the provenience of some pillar, eaves or purlin.Their shadows tell us about a different kind of architecture: an ephemeral one.

B. For the coherence of he series, we kept the same text structure, divided into two sections: Outsideand Inside, as well as the chapter Destroyed and Mutilated, which will not be missing from our next book either, Brick. Small churches of Northern Oltenia. We also keep true to our colour convention by which the names of places from the two different regions will bare different colours. The dates and ages of the houses is missing in the case of un listed buildings, as well as for the ones in open air museums

 

conac= manor house

vatra= hearth

lin= hogshead, timer barrel used to store grapes for pressing

hogeac= chimney breast of an open hearth

ShareTw.Fb.Pin.
...

This is a unique website which will require a more modern browser to work!

Please upgrade today!